Feeds:
Posts
Comments

Yeah!

Nu m-am putut abtine. Enjoy, especially the lyrics!

Metallica - Sabbra Cadabra

Feel so good I feel so fine
Love that little lady always on my mind
She gives me loving every night and day
Never gonna leave her, never going away

Someone to love me
You know she makes me feel alright alright
Someone to need me
Love me every single night

Feel so happy since I met that girl
When we’re making love it’s something out of this world
Feels so good to know that she’s all mine
Going to love that woman ’til the end of time

Someone to live for
Love me ’til the end of time
She makes me feel happy
Good to know that she’s all mine

I am the world the hides
The universal secret of all time
Destruction of the empty spaces
Is my one and only crime

I lived a thousand times
I found out what it means to be believed
The thoughts, the images the unborn child that never was conceived
You gotta believe me
Hey, I’m talkin to you

Well I know it’s hard for you to know the reason why
And I know you’ll understand when it is time to die
I don’t believe the life you have will be the only one
You have to let your body sleep to let your soul live on

Feel so happy since I met that girl
When we’re making love it’s something out of this world
Feels so good to know that she’s all mine
Going to love that woman ’til the end of time

Someone to live for
Love me ’til the end of time
She makes me feel happy
Good to know that she’s all mine
She’s all mine

(That guy is definitely my prince charming :D )

Dupa ce iesi dintr-o relatie care a insemnat ceva, de obicei iesi sifonat, cu increderea in tine la un nivel foarte scazut, cu moralul la pamant, sau la 2 metri sub pamant, depinde de situatie. Ideea ar fi ca esti atat de sifonat, incat totul pare daca nu negru, atunci pe undeva foarte aproape de #000000, si crezi ca nu vei mai putea iubi vreodata cu adevarat, ca daca el/ea a fost in stare de cutare chestie, atunci de la altii/altele la ce sa te mai astepti, ca nu vei mai avea incredere vreodata in cineva, ca nu vei mai face n-spe mii de lucruri pe care le-ai facut pentru el/ea si pe care nu le-a apreciat, ati prins voi ideea, nu?

Evident ca nici pentru mine nu a fost diferit, pentru ca oricat de unica, diferita, perfecta as fi, pana la urma love
tot om sunt, si suferinta nu ne ocoleste pe nici unii (ce melodramatic suna) si evident ca toate sentimentele descrise mai sus nu m-au ocolit nici pe mine.

Ei, de vreo 5-6 zile ma uit la mine cu o spranceana ridicata. Imi scapa lucruri din mana, ma impiedic, ma lovesc in cele mai inofensive medii, mai daram lucruri de pe biroul colegului, zambesc excesiv,  sau rosesc atunci cand un anumit nume e rostit :”>, chiar si in cel mai detasat context, mai tot timpul imi vine sa cant, visez cu ochii deschisi, si cred ca va amintiti si voi restul simptomelor. Daca are boala asta vreun leac? Hmmm, de data asta am pus problema un pic altfel: Vreau sau aiba boala asta vreun leac? Deocamdata cu siguranta nu. Strica vreodata prea multa buna-dispozitie? Cat despre el, probabil ca stie ca exist, insa la fel de probabil nu va fi nimic vreodata intre noi, dar de ce ar conta asta prea mult? E fain sa descopar un sentiment pe care il credeam pierdut, si e la fel de fain sa vad ca nu totul se rezuma la logica, la analiza, la chestii pragmatice si obiective. E fain sa descopar ca inca ma pot refugia in lumea mea mica si calduroasa pe care am cladit-o cu vise si sperante, si ca desi viata de adult e departe de a fi roz, fericirea este undeva acolo si o poti atinge, cu mai mult sau mai putin efort.

Until then(a generic then), I’m still waiting for my prince Charming!

Eram in clasa a 12-a cand am spus pentru prima oara ca nu il vreau pe Fat-Frumos. Poate ca are cei mai frumosi ochi, sau cel mai stralucitor zambet, dar sunt de parere ca daca ceva pare perfect din orice punct de vedere, cel mai inteligent lucru este sa fugi. Cu siguranta iti scapa ceva, si e foarte posibil sa fie un lucru al naibii de important. Acestea fiind spuse, in prima faza am afirmat “Il vreau pe Shrek“, cardsdar Shrek, s-a dovedit a fi un pic necizelat, asa ca, dupa ce am analizat anumite situatii cu o mai mare atentie, m-am hotarat: “Il vreau pe Melman“. Melman e romantic, e dulce, e moale, e cald, imi era evident ca il vreau. Insa am mai crescut intre timp, m-am mai maturizat, si mi-am dat seama ca am nevoie de ceva mai mult, asa ca am decis sa las deoparte lumea desenelor animate, pentru una mai apropiata de realitate. Si, daca vreti, o sa ma joc un pic cu voi. Daca sunteti curiosi cine e ‘norocosul’, adresati-mi intrebari si va voi raspunde (stiu ca prima intrebare care va vine in minte e de forma “Cum il cheama?” sau “Cine e?” -> nice try, dar nu merge). Si pentru ca sunt draguta, aveti si un indiciu ;) .

Sala de asteptare

Toata lumea uraste sa astepte sa se intample ceva, nu? Fie ca e vorba de o intalnire la clepsidra care ai ajuns prea devreme, fie ca vorba de cateva ore pana vine trenul de legatura, fie ca e vorba despre Craciun, ziua de nastere, sau alte "evenimente". Vorbeam astazi cu un prieten, si ii spuneam ca exact asa ma simt eu, ca in sala de asteptare. Astea sunt situatii in care nu ai de ales, orice ai face, trenul ala nu va veni mai devreme, zilele de pana la Craciun nu vor disparea, ci vei trai fiecare secunda din fiecare minut al fiecarei zile. Nu ai de ales, si poate nici nu ai vrea sa ai de ales. Astept sa se intample ceva. Ce a depins de mine e facut deja, si pot spune ca sunt mandra de mine, desi nu imi sta in fire sa ma laud, insa acum ma zbat intr-o mare de neputinta, si e cred cel mai insuportabil sentiment. Ichhh!

Reforme

Nu știu dacă mi-a plăcut vreodată să fiu în centrul atenţiei, fie că era vorba despre lucruri bune, sau rele. O grămadă de ochi ațintiți asupra mea mă fac și acum sa roșesc si să mă pierd în asemenea hal încât abia sunt în stare să mai leg două cuvinte, iar atenția pe care o primeam la ora de mate din gimnaziu, in vremurile bune, când profa mă iubea si mă scotea la tablă când nimeni altcineva nu știa să rezolve o anumită problemă era mai mult decât suficientă. Întotdeauna, faptul că nu ma distingeam de mulțime(lumea iși aducea aminte de mine doar cand avea nevoie de teme: mate, info, fizică -> la literatură nu cred că m-am priceput vreodată) mi-a conferit mereu un sentiment de siguranță. Nu mă înţelegeţi greșit, nu am fost genul care să facă ceva doar pentru că așa făcea toată lumea, îinsă modul meu de a mă revolta a fost mai degrabă unul interior decât răzvrătirea tipic adolescentină. Prin clasa a 8-a cred că au apărut cele 8 găuri în urechi (pe care abia după vreo 4 luni le-a observat cineva), prin a 11-a am descoperit și oja, neagră, albastră, vișinie, cu muzica rock mă trezeam în fiecare dimineață (thanks mom), deși nu cred că am lăsat asta să se vadă vreodată. Venirea la facultate

Rebel

Rebel

a fost ocazia perfectă pentru a lăsa timiditatea deoparte și de a
o lua de la capăt. Așa că mi-am legat timiditatea de un bolovan, și am aruncat-o în mijlocul Dunării. Au apărut primii prieteni, care mi-au oferit cel mai frumos an din viața mea și cu care am reuşit să fiu persoana care voiam să fiu, fără prea mult efort. Presupun că știți și voi cum e: stat de povești pana la 3-4 dimineaţa, ˝învațat˝ în ultima noapte de dinaintea examenului, peripeții pe la cursuri, plimbări, ieşiri, petreceri în cămin și multe altele. A fost probabil ultima manifestare a ´copilariei´, pentru că apoi a intervenit nevoia de responsabilitate, pe care unii au acceptat-o, iar alții au dus-o la extrem. Cred ca ăla a fost momentul în care fata cu unghiile negre a plecat în cautarea bolovanului aruncat în Dunăre, și nu s-a mai intors, până ieri. Ieri mi-am pictat din nou unghiile in negru. Și ce daca acum am 22 de ani? Și ce daca unii mă vor cataloga drept emo, sau ciudată. Mi-e dor de fata aia! Ea era puternică și învățase să treacă râzând peste probleme, ea știa să dea fiecăruia exact atât cât merită, știa să fie independentă, știa cât să lase de la sine și cred eu că avea o atitudine mai sănătoasă în ceea ce privește viața. Ce-i drept, era un pic mai radicală și poate un pic mai necoaptă din unele puncte de vedere, dar dacă e ceva ce am învățat în ultimul timp, este că e mai important felul cum pui problema decât rezolvarea în sine. Apropo de asta:

Atenție! Problemă existenţială gravă!

Și chiar este! Dacă pui una bucată autor de blog(pentru cei care nu ştiu încă -> sex femeiesc) , într-o cameră cu una bucată băiat/bărbat de vârstă apropiată (ca să fie contextul mai sugestiv, și în niciun caz pentru că reacția ar fi alta dacă ar exista o diferenţă de vârstă semnificativă), în niciun caz autorul de blog nu ar începe disperat sa caute vreo sticluță cu acid sulfuric, vreun cuțit, vreo frânghie, o bâtă de baseball, o sticlă spartă, sau orice alt obiect care taie, cu care se poate lovi sau spânzura, sau vătăma în vreun fel cealaltă persoană din cameră. Poate pe unii nu va miră lucrul ăsta, dar pentru alții nu e atât de evident. Ce aș face? Depinde de gradul de timiditate pe care l-aș poseda in ziua aia, precum și de cât de interesantă este cealaltă persoană. Ce vreau să subliniez e că nu sunt feministă și sper că nici nu am lăsat impresia asta in vreun articol scris aici. Daca totuși s-a întâmplat, atunci voi menţiona că nu poate sa fi fost decât un articol scris la nervi, lipsa de somn sau dezamăgire în ceea ce privește comportamentul unui reprezentant al sexului opus. De fapt, majoritatea prietenilor mei sunt băieți, in frunte cu cei mai buni 2, poate chiar 3 prieteni. Cum am mai scris deja, sunt de părere că fiecare sex are punctele lui puternice, la fel cum are și punctele sale slabe.

Radicalitatea de care vorbeam un pic mai sus, nu se referă la oricare ar fi termenul analog misoginismului, ci doar la impunerea unor limite mai rigide. Pentru ce? O să vă scriu în două săptămîni, când o primă măsură în această direcţie va fi irevocabil adoptată.

Si inainte sa spui “Eu NU sunt egoist(a)”, da-mi voie sa te contrazic. Da, astazi sunt nervoasa, pe cel putin 4 persoane de la care aveam asteptari mai mari. Una din ele sunt eu, pentru ca inca am incredere in oameni si cred ca o persoana se poate schimba, ca e in stare sa vada obiectiv o situatie, sa aprecieze lucrurile bune din viata sa. NU e ok sa astepti mereu ca altii sa faca ceva pentru tine, mai ales daca TU nu faci ceva pentru ceilalti. Prietenia nu e unilaterala, prietenii nu sunt oamenii aia care trebuie sa stie mereu cand TU ai nevoie de ajutorul lor, prietenii au si ei momente in care au nevoie ca TU sa iti dai seama ca au nevoie de un sfat, de o imbratisare, sa fii ascultat. Si daca e sa analizezi, pana si replica asta e egoista, dar e nefiresc sa astepti mereu ca altii sa se ridice la inaltimea asteptarilor tale, fara sa te intrebi daca TU te ridici la inaltimea asteptarilor lor. De cate ori, trist fiind, sau dezamagit ai gasi in tine puterea de a incuraja pe altcineva? De cate ori ai stiut sa te desprinzi de greutatile tale pentru a ajuta pe cineva? De ce indraznesti sa spui cuiva ca nu e destul de bun pentru tine. Tu esti destul de bun pentru el/ea? Nu te-ai saturat sa stai si sa astepti ca lucrurile sa se intample? De ce nu te ridici sa faci ceva? Chiar mereu sunt ceilalti de vina pentru problemele tale? La tine de ce nu te uiti? La felul cum te porti tu cu ceilalti, la ce le spui TU celorlalti, la lucrurile pe care TU le faci. Cate dintre ele sunt pentru alte persoane, ca sa te astepti ca si ei sa isi aloce timp pentru tine? Probleme vei avea toata viata, probleme vor avea si cei din jurul tau toata viata, si atunci ramane sa incercam mai intai sa le rezolvam pe ale noastre pana sa ne gandim si la ceilalti? De ce nu te intrebi cate din lucrurile pe care le ai si despre care crezi ca ti se cuvin le meriti de fapt? De ce nu te intrebi pentru cati din prietenii tai ai facut macar jumatate din ce au facut ei pentru tine? De ce nu deschizi ochii sa vezi si altceva decat problemele tale?
Rise above, daca vrei ca lumea sa fie mai buna, incepe cu tine. Fii tu mai bun!

Si inainte sa spui “Eu NU sunt egoist(a)”, da-mi voie sa te contrazic. Da, astazi sunt nervoasa, pe cel putin 4 persoane de la care aveam asteptari mai mari. Una din ele sunt eu, pentru ca inca am incredere in oameni si cred ca o persoana se poate schimba, ca e in stare sa vada obiectiv o situatie, sa aprecieze lucrurile bune din viata sa. NU e ok sa astepti mereu ca altii sa faca ceva pentru tine, mai ales daca TU nu faci ceva pentru ceilalti. Prietenia nu e unilaterala, prietenii nu sunt oamenii aia care trebuie sa stie mereu cand TU ai nevoie de ajutorul lor, prietenii au si ei momente in care au nevoie ca TU sa iti dai seama ca au nevoie de un sfat, de o imbratisare, sa fii ascultat. Si daca e sa analizezi, pana si replica asta e egoista, dar e nefiresc sa astepti mereu ca altii sa se ridice la inaltimea asteptarilor tale, fara sa te intrebi daca TU te ridici la inaltimea asteptarilor lor. De cate ori, trist fiind, sau dezamagit ai gasi in tine puterea de a incuraja pe altcineva? De cate ori ai stiut sa te desprinzi de greutatile tale pentru a ajuta pe cineva? De ce indraznesti sa spui cuiva ca nu e destul de bun pentru tine. Tu esti destul de bun pentru el/ea? Nu te-ai saturat sa stai si sa astepti ca lucrurile sa se intample? De ce nu te ridici sa faci ceva? Chiar mereu sunt ceilalti de vina pentru problemele tale? La tine de ce nu te uiti? La felul cum te porti tu cu ceilalti, la ce le spui TU celorlalti, la lucrurile pe care TU le faci. Cate dintre ele sunt pentru alte persoane, ca sa te astepti ca si ei sa isi aloce timp pentru tine? Probleme vei avea toata viata, probleme vor avea si cei din jurul tau toata viata, si atunci ramane sa incercam mai intai sa le rezolvam pe ale noastre pana sa ne gandim si la ceilalti? De ce nu te intrebi cate din lucrurile pe care le ai si despre care crezi ca ti se cuvin le meriti de fapt? De ce nu te intrebi pentru cati din prietenii tai ai facut macar jumatate din ce au facut ei pentru tine? De ce nu deschizi ochii sa vezi si altceva decat problemele tale?

Rise above, daca vrei ca lumea sa fie mai buna, incepe cu tine. Fii TU mai bun!

La “agatat”

Se pare ca, mai nou, ma dau la baieti prin autobuze. Ma indreptam eu spre munci, asa cum o fac in fiecare zi, calare pe acelasi 41 dintotdeauna , pe care inca o data o sa il numesc a doua mea casa. Si cum stateam eu cu castile in urechi, mai murmurand cate un vers, se urca un tip, pe care de altfel il cunosteam(el pe mine se pare ca totusi nu). Am schitat de vreo 2 ori o intentie de salut, dar ti-ai gasit. Si se mai uita nenea asta la mine, ma mai uitam si eu la el (eu bine intentionata, de data asta, pentru ca recunosc ca in fiecare dimineata gasesc cu ce sa imi clatesc ochii ), iar cand sa cobor, trec pe langa el, il salut si ii spun ca am facut cunostinta candva, prin amicul X, al carui nume i l-am si dat, ii urez o zi faina si cobor. Acu’, pe fata lui nu s-a citit nicidecum acel “Ahaaaaa, de acolo te stiam” la care ma asteptam, ci mai degraba un zambet in genul “iote ca a venit ziua in care ma agata si pe mine o tipa in autobuz”. Ei, si daca m-oi da vreodata la vreun tip fain din autobuz, ce e asa de rau in asta?

PS. : Am uitat sa mentionez: era chiar dragut tipul :) )

V-am spus despre cafeaua cu aroma de vanilie sau de rom care imi desfata papilele gustative in fiecare dimineata si care reuseste sa imi trezeasca si un zambet timid pe fata? E adevarat, de o vreme am uitat sa ma gandesc la lucrurile care imi plac mie, si care imi fac bine, insa m-am trezit de 3 zile si sunt pusa pe fapte mari. Care?morning_coffee
O sa va povestesc pe masura ce le realizez. Pana atunci, o sa va incant in continuare cu cate o melodie pe zi, o sa incerc sa va mai si amuz (pentru ca pot, si pentru ca sunt sigura ca in ultima vreme mai mult v-am intristat). Acum, inapoi la munca(doar voi, pentru ca eu ma bucur de o bine-meritata zi de concediu)!

Hai sa vorbim despre femei, despre statutul lor in societate, despre prejudecati, despre comportamente si de ce nu despre felul cum o femeie iubeste. De ce? Pentru ca meritam, pentru ca suntem fiinte cu foarte multe de oferit, si pentru ca toata miscarea asta de ‘emancipare a femeilor’ a starnit niste efecte cel putin ciudate, in randul altor femei, insa in mod special in randul barbatilor, si in societate in general.  ”Suntem creaturi diverse”, asta pentru a evita comentarii de genul “generalizezi”, “femeile sunt toate materialiste” sau mai stiu eu ce. Suntem frumoase, si cred ca cea mai importanta “arma” pe care o avem este feminitatea noastra. Sa incepem de undeva! Mergi pe strada, si in fata ta apare o tipa intr-o rochie vaporoasa de vara, mov deschis, putin trecuta de genunchi, sandale un pic inalte, ce i se impletesc pe glezne. Are parul saten ce ii ajunge pana la omoplat,  niste ochi mari si un zambet larg pe fata. Suna bine, nu? Imaginea asta mie mi-ar lumina ziua. In zilele noastre bune, asa suntem, deschise, vesele, puse pe sotii de cele mai multe ori, ne place sa radem, sa glumim, sa ne simtim libere, dar, din pacate, da, exista un DAR, nu traim intr-o lume ideala si atunci fie prindem noi posturi straine, fie prindeti voi (barbatii) posturi straine, si se ajunge la situatii de genul: ea, femeie trecuta de 40 de ani plange in autobuz, ea, tipa de 25-30 de ani ii arunca hainele pe geam, sau, el plangandu-se ca sotia e obsedata de curatenie, ca ii face scandal daca ajunge acasa tarziu, sau alte situatii neplacute asemanatoare astora. Si le avem si noi pe ale noastre. Credem ca stim ce vrem, pana in momentul in care ajungem sa avem acel ceva si atunci parca nu mai vrem, sau vrem sa fie un pic altfel. Nu vrem un tip prea sensibil, pentru ca avem nevoie de un barbat puternic langa noi, insa nici la extrema cealalta nu e bine, pentru ca avem nevoie sa fim intelese si iubite. Vrem ca EL sa faca primul pas si sa aiba initiative, insa daca e prea indraznet sau daca isi impune mereu doleantele iar nu-i bine.  Nu vrem sa stea si sa se uite bine mersi la fotbal in timp ce noi facem curat sau gatim, insa si daca face asta parca ne sta in drum si ar fi mai ok sa fie mai discret un pic. Daca e prea afectuos pare sufocant, daca e mai distant am vrea sa fie un pic mai sensibil.  Limitele astea in care trebuie sa se incadreze individul de sex barbatesc difera. Oricum nu suntem doar noi mofturoase si voi sunteti la fel. Ne place sa oferim un zambet, o imbratisare, suport insa avem nevoie sa si primim, iar aici e o problema: noi oferim ce credem noi ca vor ei, ei ofera ce cred ei ca vrem noi, si de foarte multe ori nici noi, si nici voi nu primiti lucrurile pe care le asteptati. Ei, si asta e inceputul dezastrului si apar: nervi, lipsa de comunicare, inchiderea in sine, gelozia poate, dar nu e totul pierdut. “Iubeste-ma cand merit cel mai putin pentru ca atunci am cea mai mare nevoie” -> si e mult adevar in zicala asta. Nu trebuie sa intorci pamantul pe dos, nu trebuie sa ii promiti nici luna, nici soarele, ci de cele mai multe ori e nevoie de gesturi mici, dar care sa ii reaminteasca cat inseamna ea pentru tine. <M-am suparat o data pe un fost iubit – nu imi aduc aminte cu ce a dat-o in bara, si i-am spus ca nu il mai sarut pana nu ma convinge ca merita. Si dupa 4 zile nu avea nicio idee ce sa faca sa imi treaca supararea. (Apropo, daca citesti acum randurile astea, o imbratisare sincera era destul, sau o plimbare prin botanica -eventual intr-un anumit loc cu o semnificatie speciala) >. Si pentru ca am recitit recent o poezie de-a lui Octavian Paler, mai am o vorba de duh “daca nu te iubeste cum vrei tu, nu inseamna ca nu te iubeste la nebunie”. Stiti si voi cum e cu gesturile mici, dar din suflet, nu?

Mi-am adus aminte de o situatie mai mult sau mai putin penibila: eram prin Nicolina, asteptand la o trecere de pietoni – era semaforul rosu- si se trezesc doi destepti sa traverseze strada in pas molcom, razand si glumind. O tipa care voia sa treaca, ii claxoneaza, si ghiciti ce, reactia indivizilor : incep sa o injure pe tipa, ba ii mai si auzi “Las-o ma, nu vezi ca e femeie”. Reactia mea : “:|”, de fapt mai-mai ca imi venea sa le si raspund, pe un ton la fel de prietenos ca al lor, dar cum nu prea imi sta mie in fire sa dau in mintea unor astfel de personaje, ii las in pace. Si acum intrebarea: de unde atata inversunare? De unde atatea prejudecati? O posibila explicatie este ca barbatii incep sa isi simta amenintat statutul. Acum 200 de ani, barbatul era cel care aducea banii in casa, el lua hotararile, el dadea cu pumnul in masa, insa acum lucrurile stau un pic altfel. Acum femeia nu mai are nevoie sa fie intretinuta, se intretine singura, este independenta, este puternica, si vine o alta intrebare:  ce ii mai poate oferi un barbat unei femei, ce ea nu isi poate procura si singura? Ne putem apara, ne putem simti libere si fericite, ne putem descurca cu ce castigam, ne putem distra, ne putem simti iubite, toate astea si fara un barbat in viata noastra. E adevarat ca e mai bine cand ai pe cine iubi si pe cineva care te iubeste, e mai bine cand ai la cine ajunge acasa, pe cine lua in brate si saruta, cu cine sa mergi la plimbare cand ai chef s.a.m.d., insa o putem duce la fel de bine si de unele singure. Si inca ceva, in general, lumea interpreteaza gresit ideea de egalitate intre sexe. Da, pretindem sa fim tratate in mod egal cu barbatul, mi se pare logic, insa cred ca e mai sanatoasa o atitudine de genul: “femeile sunt mai bune in anumite domenii, asa ca hai sa ne folosim de asta sa facem o lume mai bune, in timp ce barbatii sunt mai buni intr-un alt domeniu, si hai sa ne folosim si de asta”, in loc fie folosite ca repere trasaturi si aptitudini specifice sexului puternic, si sa fim mereu considerate inferioare.

Inchei aici, si va las pe voi sa completati, confirmati sau infirmati ideile de mai sus!

Free hugs

Feel free to do that!

(Multumiri Silviu)

Older Posts »