Hai sa vorbim despre femei, despre statutul lor in societate, despre prejudecati, despre comportamente si de ce nu despre felul cum o femeie iubeste. De ce? Pentru ca meritam, pentru ca suntem fiinte cu foarte multe de oferit, si pentru ca toata miscarea asta de ‘emancipare a femeilor’ a starnit niste efecte cel putin ciudate, in randul altor femei, insa in mod special in randul barbatilor, si in societate in general. ”Suntem creaturi diverse”, asta pentru a evita comentarii de genul “generalizezi”, “femeile sunt toate materialiste” sau mai stiu eu ce. Suntem frumoase, si cred ca cea mai importanta “arma” pe care o avem este feminitatea noastra. Sa incepem de undeva! Mergi pe strada, si in fata ta apare o tipa intr-o rochie vaporoasa de vara, mov deschis, putin trecuta de genunchi, sandale un pic inalte, ce i se impletesc pe glezne. Are parul saten ce ii ajunge pana la omoplat, niste ochi mari si un zambet larg pe fata. Suna bine, nu? Imaginea asta mie mi-ar lumina ziua. In zilele noastre bune, asa suntem, deschise, vesele, puse pe sotii de cele mai multe ori, ne place sa radem, sa glumim, sa ne simtim libere, dar, din pacate, da, exista un DAR, nu traim intr-o lume ideala si atunci fie prindem noi posturi straine, fie prindeti voi (barbatii) posturi straine, si se ajunge la situatii de genul: ea, femeie trecuta de 40 de ani plange in autobuz, ea, tipa de 25-30 de ani ii arunca hainele pe geam, sau, el plangandu-se ca sotia e obsedata de curatenie, ca ii face scandal daca ajunge acasa tarziu, sau alte situatii neplacute asemanatoare astora. Si le avem si noi pe ale noastre. Credem ca stim ce vrem, pana in momentul in care ajungem sa avem acel ceva si atunci parca nu mai vrem, sau vrem sa fie un pic altfel. Nu vrem un tip prea sensibil, pentru ca avem nevoie de un barbat puternic langa noi, insa nici la extrema cealalta nu e bine, pentru ca avem nevoie sa fim intelese si iubite. Vrem ca EL sa faca primul pas si sa aiba initiative, insa daca e prea indraznet sau daca isi impune mereu doleantele iar nu-i bine. Nu vrem sa stea si sa se uite bine mersi la fotbal in timp ce noi facem curat sau gatim, insa si daca face asta parca ne sta in drum si ar fi mai ok sa fie mai discret un pic. Daca e prea afectuos pare sufocant, daca e mai distant am vrea sa fie un pic mai sensibil. Limitele astea in care trebuie sa se incadreze individul de sex barbatesc difera. Oricum nu suntem doar noi mofturoase si voi sunteti la fel. Ne place sa oferim un zambet, o imbratisare, suport insa avem nevoie sa si primim, iar aici e o problema: noi oferim ce credem noi ca vor ei, ei ofera ce cred ei ca vrem noi, si de foarte multe ori nici noi, si nici voi nu primiti lucrurile pe care le asteptati. Ei, si asta e inceputul dezastrului si apar: nervi, lipsa de comunicare, inchiderea in sine, gelozia poate, dar nu e totul pierdut. “Iubeste-ma cand merit cel mai putin pentru ca atunci am cea mai mare nevoie” -> si e mult adevar in zicala asta. Nu trebuie sa intorci pamantul pe dos, nu trebuie sa ii promiti nici luna, nici soarele, ci de cele mai multe ori e nevoie de gesturi mici, dar care sa ii reaminteasca cat inseamna ea pentru tine. <M-am suparat o data pe un fost iubit – nu imi aduc aminte cu ce a dat-o in bara, si i-am spus ca nu il mai sarut pana nu ma convinge ca merita. Si dupa 4 zile nu avea nicio idee ce sa faca sa imi treaca supararea. (Apropo, daca citesti acum randurile astea, o imbratisare sincera era destul, sau o plimbare prin botanica -eventual intr-un anumit loc cu o semnificatie speciala) >. Si pentru ca am recitit recent o poezie de-a lui Octavian Paler, mai am o vorba de duh “daca nu te iubeste cum vrei tu, nu inseamna ca nu te iubeste la nebunie”. Stiti si voi cum e cu gesturile mici, dar din suflet, nu?
Mi-am adus aminte de o situatie mai mult sau mai putin penibila: eram prin Nicolina, asteptand la o trecere de pietoni – era semaforul rosu- si se trezesc doi destepti sa traverseze strada in pas molcom, razand si glumind. O tipa care voia sa treaca, ii claxoneaza, si ghiciti ce, reactia indivizilor : incep sa o injure pe tipa, ba ii mai si auzi “Las-o ma, nu vezi ca e femeie”. Reactia mea : “:|”, de fapt mai-mai ca imi venea sa le si raspund, pe un ton la fel de prietenos ca al lor, dar cum nu prea imi sta mie in fire sa dau in mintea unor astfel de personaje, ii las in pace. Si acum intrebarea: de unde atata inversunare? De unde atatea prejudecati? O posibila explicatie este ca barbatii incep sa isi simta amenintat statutul. Acum 200 de ani, barbatul era cel care aducea banii in casa, el lua hotararile, el dadea cu pumnul in masa, insa acum lucrurile stau un pic altfel. Acum femeia nu mai are nevoie sa fie intretinuta, se intretine singura, este independenta, este puternica, si vine o alta intrebare: ce ii mai poate oferi un barbat unei femei, ce ea nu isi poate procura si singura? Ne putem apara, ne putem simti libere si fericite, ne putem descurca cu ce castigam, ne putem distra, ne putem simti iubite, toate astea si fara un barbat in viata noastra. E adevarat ca e mai bine cand ai pe cine iubi si pe cineva care te iubeste, e mai bine cand ai la cine ajunge acasa, pe cine lua in brate si saruta, cu cine sa mergi la plimbare cand ai chef s.a.m.d., insa o putem duce la fel de bine si de unele singure. Si inca ceva, in general, lumea interpreteaza gresit ideea de egalitate intre sexe. Da, pretindem sa fim tratate in mod egal cu barbatul, mi se pare logic, insa cred ca e mai sanatoasa o atitudine de genul: “femeile sunt mai bune in anumite domenii, asa ca hai sa ne folosim de asta sa facem o lume mai bune, in timp ce barbatii sunt mai buni intr-un alt domeniu, si hai sa ne folosim si de asta”, in loc fie folosite ca repere trasaturi si aptitudini specifice sexului puternic, si sa fim mereu considerate inferioare.
Inchei aici, si va las pe voi sa completati, confirmati sau infirmati ideile de mai sus!
)
dar Shrek, s-a dovedit a fi un pic necizelat, asa ca, dupa ce am analizat anumite situatii cu o mai mare atentie, m-am hotarat: “Il vreau pe 
.
care ai ajuns prea devreme, fie ca vorba de cateva ore pana vine trenul de legatura, fie ca e vorba despre Craciun, ziua de nastere, sau alte "evenimente". Vorbeam astazi cu un prieten, si ii spuneam ca exact asa ma simt eu, ca in sala de asteptare. Astea sunt situatii in care nu ai de ales, orice ai face, trenul ala nu va veni mai devreme, zilele de pana la Craciun nu vor disparea, ci vei trai fiecare secunda din fiecare minut al fiecarei zile. Nu ai de ales, si poate nici nu ai vrea sa ai de ales. Astept sa se intample ceva. Ce a depins de mine e facut deja, si pot spune ca sunt mandra de mine, desi nu imi sta in fire sa ma laud, insa acum ma zbat intr-o mare de neputinta, si e cred cel mai insuportabil sentiment. Ichhh!
)
